Paricidul
ACTORUL ÎNLEMNIT ŞI SPECTACOLUL PARADOXAL
Marioneta este prin definiţie o scandalagioaică pe care asemeni bufonului, nimeni nu se poate supăra. Când oamenii râd de marionete, marionetele râd de toată lumea.
Scumpe la vederea adulţilor, am scos un exemplar dintr-un raft prăfuit şi în 5 luni de repetiţii i-am ajutat lemnele uscate să înverzească.
Am lăsat la o parte problemele curente ale omenirii de care teatrul se ocupă în prezent şi am aruncat un ochi în gradina noastră pentru că teatrul însuşi se regăseşte mereu într-o continuă criză de personalitate şi niciodată nu pare că în privinţa lui lucrurile sunt limpezi. Cum mereu există îndoieli şi frustrări în ceea ce priveşte natura existenţei sale, se cuvine deci, ca din când în când şi din gând în gând să operăm câte o introspecţie asupra artei noastre.
… alături de “Teatrul din Kikibur”, “Paricidul”, reprezintă unul dintre cele mai critice puncte de vedere ale lui Ion Sava asupra artei dramatice pe scenele româneşti. Aceste critici detaşate tratează problema cu umor sănătos şi cu ironia care se impune necesară fără să aibă aerul unor teorii complexe. Textul lui Sava îşi păstrează tonusul prin natura problemelor pe care le ridică, eternele nemulţumiri ale actorilor în faţa textelor dramatice, veşnicele conflicte cu direcţiunea, colegii, rolul, costumul, scena, cabina, publicul… actorilor, mai mult ca niciodată le fuge scena de sub coturni, însuşi legile statului îi numesc simpli interpreţi, libertatea de creaţie le este din ce în ce mai restrânsă, nu mai pot alege, sunt doar aleşi, iar viitoarele roluri vor fi apreciate în cuantumuri prin ecuaţii complicate…aproape că li se vor ponta numărul de lacrimi scurse şi mai mult ca niciodată au şansa să devină doar nişte utilităţi funcţionale ale scenei ce nu mai au nimic în comun cu actul creator.
Am gândit că dacă actorii joacă regi, doctori, zâne şi amorezi, atunci când personajul e chiar un actor cine să-l joace? Să se joace el pe el ar fi ca şi cum un medic şi-ar performa o operaţie la spate şi am socotit că cel mai nimerit ar fi să fie jucat de o marionetă. Numai ea ar putea fi cinstită în privinţa asta. Un actor în carne şi oase ar înfrumuseţa toată treaba şi nu ar mai avea sens. Totodată numai ea, grămada asta de lemne putea jongla în siguranţă pe linia subţire dintre naiv şi grotesc păstrându-şi totodată funcţia de critic dezinteresat al lumii.
Acest spectacol este atipic pentru un teatru atipic, adică într-un teatru de aşa o natură nu prea are ce căuta o marionetă cu o păpuşăreasă de 62 de ani pe un text atât de vechi, cu o asemenea problemă, cu scena, cu cortina fluture, trape, aparat de vânt, tunet din tablă şi toate elementele de gen.
Unii ar spune că asta este o treabă perimată, alţii ar spune că nu are legătură cu contemporaneitatea, iar alţii, cei cu bilet, nu spun nimic, doar aplaudă.
