• Text:

  • VICTOR DRĂGAN

• Costumele şi obiectele de scenă:

  • Tudor Bodiciu

• Lumini:

  • Mircea Bogatu

• Înscenarea:

  • Ovidiu Mihăiţă

Poveşti dintre decoruri prăfuite şi butaforii nereuşite

Măscăriciul – actor, măscăriciul rege sau saltimbancul metafizic pare că deţine toate atributele omului de geniu prin puterea neîngrădită a imaginaţiei şi gândirea poate mult prea liberă care parcă face salturi din trapez în trapez pe deasupra unui gol care nu este altceva decât necunoaşterea, în care alege să se arunce legat la ochi, convins fiind că puterea pe care o deţine nu-l poate decât ajuta să străbată orizonturile largi pe care le întrevede.

Măscăriciul – rege desprins din lumea spectacolului, de pe scenă, îi cântăreşte viaţa într-o balanţă invizibilă. Pe de o parte stă în cântar lumea realului, lumea imediată, cu stapâni şi sclavi, cu regi şi bufoni şi lista poate continua cu o sumedenie de antiteze şi paradoxuri, iar de cealaltă parte atârnă greu lumea imaginaro – fantastică a spectacolului, generată de scenă, lume în care focul este o pânză roşie, marea o cârpă albastră iar castelele sunt de carton.

Măscăriciul cedează în final locul omului, înfăptuind demascarea finală (măscărici – mascară – mască). Dezintegrarea scenei şi părăsirea ei, anulează ficţiunea şi permite măscăriciului să redevină un om simplu. Cascadoriile, exerciţiile circului şi salturile mortale şi chiar împrumutul temporar al altor identităţi, sunt lucruri care parcă vor să depăşească condiţia umană, iar când acest lucru se produce, pare că cel ce le înfăptuieşte începe să gândească în alte planuri, ajungând să facă jonglerii imaginare cu inimile oamenilor, cu sori, cu luni şi cu moartea pe care însă o scapă printre degete, singura de altfel pe care nu o poate mânui şi controla.

Într-o mulţime de oameni, cel care “face pe prostul”, cel de care “se râde”, adică măscăriciul, el este singurul care are curajul să spună adevărul. Adevărul este extrem de dur şi totuşi oamenii râd de adevăr. De ce? Se prea poate ca râsul să-i vindece, să le reamintească un lucru pe care mereu îl uită şi anume că nu sunt decât oameni şi ca atare sunt imperfecţi, iar imperfecţiunea este demnă de luat în râs şi cine o poate lua mai tare în râs dacă nu un măscărici care este un ironic prin excelenţă, care priveşte cu detaşare totul, care preamăreşte un lucru şi în acelaşi timp îl ponegreşte.

Abandonul măscăriciului, moartea măscăriciului ar însemna încetarea existenţei teatrului. Teatrul ar trebui să fie recunoscător pentru existenţa sa imperfecţiunii; dacă lucrurile ar fi perfecte, existenţa sa ar fi cu totul inutilă.

De măscărici nu râde nimeni pentru că râde el de toţi.