Diabolus Ex Machina se bazează pe un scenariu compus în timpul repetiţiilor şi pe lângă textele improvizate de actori, conţine fragmente din Pescăruşul de A.P.Cehov şi poezia lui Nae Smirnoff, Albatrosul. Spectacolul spune povestea răului care intervine într-un mod neaşteptat, în momente cheie, de decizie, răsturnând bunul mers al lucrurilor, reuşind să distrugă speranţe, idealuri, vise. Răul prezentat în spectacol nu acţionează din exterior, vine din mintea personajelor şi pune în permanenţă piedici visurilor, de unde se naşte FRICA şi ABANDONUL.

DRAGĂ ELENA este pentru: corigenţi, repetenţi, exmatriculaţi, restanţieri, blatişti, visători, profesori, miserupişti, răzvrătiţi, marginalizaţi, aiuriţi, neajutoraţi, rătăciţi, săraci, neîndreptăţiţi, simplii mincinoşi, rebeli, inconştienţi, luminaţi, ipocriţi sau demagogi, leneşi, semizei, pofticioşi, orbi, paraziţi, inovatori, păcătoşi şi de asemenea pentru toţi cei neenumeraţi.

Am lăsat la o parte problemele curente ale omenirii de care teatrul se ocupă în prezent şi am aruncat un ochi în gradina noastră pentru că teatrul însuşi se regăseşte mereu într-o continuă criză de personalitate şi niciodată nu pare că în privinţa lui lucrurile sunt limpezi. Cum mereu există îndoieli şi frustrări în ceea ce priveşte natura existenţei sale, se cuvine deci, ca din când în când şi din gând în gând să operăm câte o introspecţie asupra artei noastre.

Măscăriciul – actor, măscăriciul rege sau saltimbancul metafizic pare că deţine toate atributele omului de geniu prin puterea neîngrădită a imaginaţiei şi gândirea poate mult prea liberă care parcă face salturi din trapez în trapez pe deasupra unui gol care nu este altceva decât necunoaşterea, în care alege să se arunce legat la ochi, convins fiind că puterea pe care o deţine nu-l poate decât ajuta să străbată orizonturile largi pe care le întrevede.

POVESTE DE AMOR CU FINAL NEFERICIT
În viaţa de după dragoste nu mai există nimic.
De aceea acest spectacol nu mai are nici o prezentare. Poate că aşa vom avea, măcar pentru o secundă, conştiinţa faptului de a nu mai avea nimic.

Am ales să imaginăm un tiran vedetă care îşi pune numele pe toate gardurile. Am insistat să nu îl plasăm pe Ubu într-o epocă trecută sau viitoare. Atemporalitatea lui Ubu şi perpetuarea sa, îl fac să aparţină tuturor timpurilor şi îi dau şansa să traverseze glorios istoria. Astfel, Ubu nu aparţine unui singur timp ci tuturor timpurilor.

Am ales să arătăm prin imagini şi să nu exprimăm în cuvinte ceea ce trăiesc personajele. Povestea spectacol înfăţişează o zi sau o viaţă. Derularea unei zile corespunde etapelor vieţii: trezirea este naşterea, dimineaţa este copilăria, amiaza este adolescenţa, după – amiaza este maturitatea, seara este bătrâneţea iar noaptea şi somnul sunt moartea.

În urmă cu 9 ani pe vremea inocenţei mele, primisem pe sub mână nişte coli ministeriale dactilografiate cu ceea ce pe atunci se intitula,”Voci în lumina orbitoare”, titlul de variantă underground a textelor pe care astăzi le cunoaştem sub numele de “Teatru descompus”, foi volante ce purtau autograful lui Matei Vişniec.